Corespondență din America, de la Ovidiu Olteanu: despre Jocuri și atletismul românesc la Tokyo

Aflat în America, dar mereu cu gândul acasă, la atletismul românesc, la foștii colegi și antrenori, la Brașovul natal, semifondistul Ovidiu Olteanu revine în atenția noastră. După recenta-i publicare a cărții autobiografice, brașoveanul nostru a răspuns pozitiv solicitării pe care i-am făcut-o, de a ne scrie despre ediția Jocurilor Olimpoce de la Tokyo și participarea României acolo, la inedita ediție organizată în „Țara Soarelui Răsare”.

Iată analiza pe care ne-a trimis-o de acolo, de peste Ocean:

„Vă salut, sunt Ovidiu Olteanu, brașovean prin definiție, născut, crescut și format în frumosul nostru oraș.

Zilele trecute am aniversat 25 ani de la participarea mea la Jocurile Olimpice din 1996, de la Atlanta, urmărind cu viu interes Jocurile de la Tokyo. Cu toții am fost martorii unor performanțe incredibile, ce păreau de neatins! Recordurile mondiale de la 400 m garduri, masculin și feminin au fost pur și simplu spulberate la Tokyo! Mai mult, ocupanții locurilor secunde au alergat, de asemenea, sub vechiul recordul mondial!

Cat despre atleții români, ce pot scrie. Lotul nostru a fost destul de subțire, numeric. Dacă în anii ’90, începutul anilor 2000, delegația atleților români număra în jurul a 25 de sportivi, la JO 2020 au fost doar 10 calificați. Cinste lor, pentru dedicație și efortul depus, pentru participarea la Jocurile Olimpice! Trăim vremuri mult diferite față de cele de acum 15-20 ani, chiar 25 ani. Motivația nu mai este aceeași, baza de selecție a dispărut cu desăvârșire, entuziasmul nu mai este același. E drept, parcă noi aveam de ce «trage», nu existau alegerile și posibilitățile din zilele noastre și, parcă, nimic nu ne putea determina să renunțăm la drumul nostru spre performanță.

Nu sugerez că la șefia Federației s-ar fi aflat, în anii ’90-2000, un om mai capabil, ba din contră, mulți dintre noi am fost iritați de modul în care am fost tratați. Diferența este că noi am fost produsul sistemului comunist, am fost învățați cu greul, cu lipsuri de tot felul, am fost căliți și în același timp extrem de motivați să reușim.

Revenind la JO Tokyo, remarc că aruncătorii ne-au reprezentat cel mai bine. Am avut 4 reprezentanți, 2 dintre ei fiind singurii finaliști din lotul nostru! Se vede că, parcă, atmosfera este mai destinsă în rândul aruncătorilor, că este un mediu adecvat marii performanțe. Cred că grupul aruncătorilor reprezintă în acest moment rețeta potrivită și exemplul de urmat. Cred că atât antrenorii, cât și federalii din cadrul acestui grup sunt foarte dedicați.

Nu întâmplător, tot ei, aruncătorii, ne-au reprezentat cu bine și la Campionatul European pe echipe, de la Cluj, competiția premergătoare Jocurilor Olimpice. Alin Firfirică (disc) și Rareș Toader (greutate), în ciuda evoluției mai puțin convingătoare de la Tokyo, mai au multe de spus în atletism. Mihăiță Alexandru Novac a reușit o performanță extraordinară, calificându-se în finala de la suliță. Mi-a plăcut enorm declarația lui de după concurs, când și-a exprimat dorința de a fi pe podiumul de premiere peste 3 ani, la Paris! Bianca Ghelber a demonstrat, încă o dată că este o sportivă excepțională, cea mai titrată din lotul nostru și a reușit un record personal de foarte mare valoare (74,18 m), clasându-se pe locul 6. Să nu uităm că Bianca a revenit în forță, că este mămica și ca a fost de 3 ori campionană mondială de junioare, de 3 ori campioană europeană (de două ori la juniori și o dată la tineret). Bravo, Bianca!

La sărituri am fost reprezentați de cele două fete de la lungime, Florentina Iușco și Alina Rotaru, evoluția lor fiind stopată în calificări, la fel ca și a săritoarei în înălțime, Daniela Stanciu.

Mărșăluitorul nostru, Marius Cioroian merită tot respectul pentru faptul că a concurat în cea mai lungă probă, cea de 50 km, unde s-a clasat la jumătatea plutonului.

Pentru mine, tristețea este că am avut doar două alergătoare! E de domeniul incredibilului cum am avut doar o fată calificată la 400 m și doar una la 1.500 m. Să nu uităm, de obicei, de acolo ne veneau medaliile, de la alergătoare. Aveam chiar și trei reprezentante de probă, uneori două medaliate la aceeași probă. Ce se întâmplă cu noi?! Suntem în cădere liberă, cât ne vom mai duce în jos? E foarte trist, e foarte adevărat. Ne-am pus speranța și în kenyencele naturalizate și antrenate de fostul meu antrenor, Carol Șanta, dar acordul Federației din Kenya a sosit prea tarziu. Domnul Șanta este cel mai titrat antrenor de semifond masculin din toate timpurile, din țara noastră, majoritatea recordurilor naționale de semifond masculin sunt asociate cu numele dânsului. Deci, Claudia Bobocea, în ciuda unei curse curajoase, nu a reușit calificarea în semifinale, iar Andreea Miklos nu a putut concura, fiind accidentată. Puțin, foarte puțin pentru tradiția noastră formidabilă.

De ce am ajuns aici? Din mai multe motive:

1. Finanțarea de la bugetul de stat, tot mai sărăcăcioasă, an de an și lipsa unor fonduri suplimentare, poate chiar și a unei Legi a sponsorizării eficientă, realistă, ușor de aplicat atât pentru sponsor, cât și pentru cel sponsorizat;
2. Lipsa unui sistem asemănător cu cel din SUA, unde baza de selecție e uriașă, având în vedere că sunt concursuri săptămânale între școli, într-o bază extrem de bine pusă la punct;
3. Lipsa unei infrastructuri pe măsură. Să poți organiza concursuri între licee îți trebuie în fiecare mare oraș cel puțin 4-5 piste moderne de atletism;
4. Lipsa unor modele de urmat și când spun asta mă refer la atleți competitivi, în special la semifond-fond. Acolo unde apar unul-doi atleți de valoare se mai formează și alții pe lângă. Cazul cel mai elocvent este clubul din Sfântu Gheorghe, din anii ’90, care avea cea mai puternică echipă de semifondiști (băieți) din România;
5. Lipsa unui management care să promoveze competițiile de tot felul, atât de amatori, cât și cele școlare;
6. Poate și lipsa de entuziasm…

Să sperăm că unele din lipsurile cu care se confruntă atletismul românesc vor dispărea și vom fi puternici, din nou!

Vă doresc toate cele bune!”.