Carol Șanta – peste 4 decenii de antrenorat. S-a întors acasă!

Un editorial scris de fostu-i elev, semifondistul brașovean Ovidiu Olteanu, multiplu campion și recordmen al României, multiplu campion balcanic, vicecampion al Europei, dublu învingător în Cupa Europei și câștigător al Jocurilor Francofoniei

Ploiești, mai 1987 , stadionul Petrolul.

Sunt un puști de 16 ani, într-o formă fizică foarte bună și extrem de încrezător că mă aflu în fața unui sezon de succes. Am terminat obișnuita încălzire și îmi schimb încălțămintea cu cea de concurs. Mai am încă 15 minute până la startul probei de 1.500 m din cadrul etapei zonale a Campionatului Național de juniori. Am primit o nouă pereche de pantofi cu cuie, parcă nu mai sunt atât de greu și rigizi că cei de dinainte, care semănau izbitor cu cei din perioada lui Emil Zatopek. După câteva ultime sprinturi, am luat startul alături de o „armată” de băieți cu maieuri negre. Sunt de la Sfântu Gheorghe. Sunt mulți, sunt rapizi și determinați. Reușesc, totuși, să îi înving și câștig, înregistrând un nou record personal, 4:01! Fără a socializa, prea mult, părăsesc stadionul fericit și îngândurat. A două zi, voi alerga în premieră în proba de 3.000 m.

Noaptea a trecut repede și sunt din nou la start. Zâmbesc și încerc să îmi ascund emotile inerente. Profesorul Ion Avram din Sighișoara, detașat la Centrul Olimpic din Sf. Gheorghe, le dă ultimele indicații băieților în negru. De asemenea, îi transmite lui Csabi Nagy că trebuie să imprime un ritm rapid, încă de la început. Asta s-a și întâmplat, un tempo alert și cu o precizie de metronom la fiecare tur de pistă. M-am desprins de restul plutonului, alergând alături de el. După ce am stat peste 6 ture pe poziția a doua, declanșez un final bun și câștig cu un timp foarte bun, 8:35. Bucurie mare pentru mine, dezamăgire pentru „Csabi”, cel care a dus tot greul cursei. Ion Avram îmi zâmbește și mă felicită. Doamna Marta Balogh, o inimoasă și entuziastă antrenoare din Sfântu Gheorghe, epuizată după cât a strigat și încurajat de pe margine, de asemenea, mă felicită. Lângă, este un domn înalt, blond,  extrem de calm și liniștit, parcă impune respect în jurul lui. Acest domn este antrenorul principal de la clubul din Sf. Gheorghe, este Carol Șanta. Îmi strânge mâna și îmi adresează câteva cuvinte frumoase și încurajatoare. A fost pentru prima oară când l-am văzut. Nu știam ce îmi rezervă viitorul… Fusese primul contact cu acea formidabilă echipa de juniori și cu antrenorii de acolo.

Sfântu Gheorghe, 13 decembrie 1992.

Sunt un atlet cunoscut în România și în Balcani, multiplu campion național de seniori și un semifondist de perspectivă. Simt nevoia unei schimbări majore în cariera mea, vreau să ajung foarte competitiv și pe plan internațional. Am luat decizia să plec din Constanța , de la un antrenor extraordinar, Ion Velicu, cel căruia îi datorez progresul formidabil pe care l-am înregistrat, de la a nu fi în primii 50 atleți români în proba de 1.500 m la titlul de campion național de seniori, salt înregistrat în numai 10 luni! Uitându-mă pe hartă, analizând unde ar fi cel mai bine să merg și să îmi relansez cariera, încerc să găsesc cea mai bună variantă.

Deși sunt brașovean exclud varianta întoarcerii acasă: nu fusesem bine tratat de conducerea clubului din Brașov, în cel mai greu moment, după terminarea stagiului militar. Mi-a venit ideea genială, de a încerca în Sfântu Gheorghe, știu că sunt formidabili la nivel de juniori! De ce nu ar fi și la seniori? Ajung în gara din Sf. Gheorghe, e o zi de duminică. Nu există telefoane mobile și nici nu știu unde este stadionul. Nimeni din lumea atletismului nu știe că sunt în Sfântu sau de ce. Ajuns la stadion, întreb unde l-aș putea găsi pe Șanta Carol. După indicații destul de neclare, fără să exagerez, merg aproape din poartă în poartă. În final sun la ușa apartamentul în care locuiește. O doamnă prezentabilă, soția antrenorului, mă întreabă ce doresc? În secunda imediat următoare îl văd și pe Carol Șanta, pare foarte mirat să mă vadă. Are și motive, nu discutasem în prealabil, nu se aștepta la o vizită din partea mea.

I-am spus de planurile mele și de marea dorință, aceea de a fi un atlet cunoscut și respectat în Europa. La fel de calm și liniștit, cum îl știam, mi-a răspuns afirmativ, dar și că are nevoie de 24 ore pentru a îmi confirma că va reuși să îmi asigure toate condițile necesare pentru marea performanță.

Parcă trăsesem lozul câștigător, luasem cea mai bună decizie pentru viitorul meu. Uneori, cred că e bine să ne urmăm instinctul, să nu fim ezitanți și nu ne fie teamă de eșec.

Într-adevăr, aveam condiții excelente de pregătire, aveam liniște și aveam perspective.

Rezultatele nu au întârziat să apară, 2 săptămâni mai târziu, în noaptea de Anul Nou, am câștigat o mașină, la un concurs pe șosea la Budapesta, pe distanța de 3.000 m. Carol Șanta a fost cel care mi-a spus de acest concurs, cel care a și organizat deplasarea. 5 săptămâni mai târziu, am câștigat un prestigios concurs de sală, tot la Budapesta, realizând și baremul pentru Campionatele Mondiale de sală, de la Toronto, acolo unde m-am clasat pe locul 11, cu un nou record național pe distanța de 3.000 m, cu timpul de 7:53,26.

În primăvara anului 1993, am câștigat două probe la Cupa Europei, contribuind la promovarea echipei naționale masculine în elita atletismului european, în Superliga alcătuită din numai 8 formații.

Alături de Carol Șanta am avut un prim an deosebit de încărcat în performanțe de nivel național și internațional.

În primăvara anului 1994, deveneam vicecampion european în sală, la Paris, tot în proba de 3.000 m. Poate, dacă l-aș fi avut pe antrenor cu mine, în acea cursă de un dramatism rar întâlnit, nu aș fi pierdut titlul european pentru numai 3 sutimi de secundă!

După succesul nostru, echipa de seniori de la clubul din Sf. Gheorghe prinsese contur, era mai valoroasă și mai numeroasă. Cantonamentele, concursurile și voia bună erau peste tot prezente. În intervalul de 14 luni realizasem 3 recorduri naționale la 3.000 m în sală, unul la o milă și unul la 2.000 m.

În 1995, colegul nostru, Florin Ionescu se clasa pe un incredibil loc 5 la Campionatele Mondiale în proba de 3.000 m obstacole, doborând și recordul național, vechi de 2 decenii, 8:15,44.

Anul 1996 aducea noi succese, dar și dezamăgiri pentru antrenor. La Campionatele Europene de sală de la Stockholm, Carol Șanta a avut 5 finaliști, dar din păcate nici o medalie! Ba mai mult, la 10 minute distanță, a trăit aceiași dramă, parcă trasă la indigo! Cătălina Gheorghiu la 1.500 m și eu, în proba de 3.000 m, am pierdut medalia de bronz, pe ultimii metri ai cursei, la sutimi de secundă, amândoi terminând pe un dezamăgitor loc 4. Numai în pielea lui Carol Șanta să nu fi fost, în acele momente.

Tot 5 sportivi a avut și la Cupa Europei de la Bergen, victoriile mele și a lui Florin Ionescu aducând maximul de puncte pentru echipa României. Cred că cea mai mare decepție a antrenorului din acel sezon a fost că nu a putut să își însoțească cei trei atleți calificați la Jocurile Olimpice de la Atlanta. A strâns rândurile și s-a concentrat pe pregătirea noului sezon ce se anunța deosebit de promițător… și exact așa a și fost. Anul 1997 a fost, din nou, un an excelent pentru grupa de atletism din Sfântu Gheorghe, deși pentru mine, personal, nu a fost ceea ce mi-aș fi dorit.

Echipa noastră domina cu autoritate majoritatea probelor de semifond masculin la Campionatele Naționale și ne întorceam cu o sumedenie de medalii. Pe plan internațional eram competitive și programul competițional era foarte încărcat. La Campionatele Mondiale de la Atena , Carol Șanta a avut, din nou, 3 atleți! Unul dintre ei, Alexandru Vasile se aflase și pe podiumul de premiere la Campioanatele Europene de tineret, în proba în care doborase și recordul României în proba de 1.500 m, cu un formidabil timp de 3:34,13.

Să aveți o idee mai complexă despre cât de valoroasă era echipa din Sfântu Gheorghe vă scriu faptul că în 1997 am fost doar al 4-lea atlet al clubului, pe bună dreptate, deși în acel an eram dublu campion național, dublu campion balcanic, dublu câștigător al Cupei Europei și câștigător al Jocurilor Francofoniei! Asta spune multe despre nivelul foarte ridicat la care se găsea, în acel moment, echipa condusă de Carol Șanta!

Anii 1998-2001 au fost ani la fel de încărcați de succese, recorduri naționale, victorii la Cupa Europei, clasări în finalele Campionatelor Europene și Mondiale. Cred că în anul 2000 echipa de la Sfântu Gheorghe forma – ceea ce nu cred că va mai fi curând în România -, o echipă extrem de sudată, de mare valoare, foarte numeroasă și care cuprindea atleți ce dețineau 7 recorduri naționale și 4 medaliați la Campionatele Europene! Florin și Simona Ionescu, Feri Rigo, Adrian Maghiar, Ovidiu Tat, Denisa Costescu, Alexandru Vasile și eu, Ovidiu Olteanu, mai eram în activitate în acel moment.

În 2001, acea trupa extraordinară, de neegalat, a început să se destrame, unii dintre noi fiind și spre finalul carierei.

Carol Șanta a devenit și directorul clubului, funcție deținută până în anul 2011. În 2004, a primit din partea președintelui României , Meritul Sportiv Clasa I.

Nu cunosc motivele, dar bănuiesc că, din cauza faptului că nu mai exista acea densitate de atleți valoroși din anii ’90, Carol Șanta a ales să antreneze în afara României.

Din 2012 până în 2018 a fost antrenorul principal al lotului olimpic de semifond-fond din Turcia. Bineînțeles, numărul de medalii de la Campionatele Mondiale și Europene a fost impresionant.

Acum, în zilele noastre, Carol Șanta a avut o inițiativă surprinzătoare și revoluționară. A reușit, alături de fiul lui, Daniel Șanta, imposibilul: naturalizarea a trei alergătoare din Kenya, care au ajuns să dobândească cetățenia română. Este remarcabil și din punctul meu de vedere, cred că este benefic pentru atletismul românesc, care se găsește într-un moment delicat, prin lipsa de rezultate deosebite.

Deci, după 40 ani de activitate  în antrenorat, de succese deosebite, Carol Șanta se întoarce acasă. Cel mai titrat antrenor român de semifond din istoria României începe o nouă aventură. E adevărat, are lângă el un om deosebit de inteligent și de dinamic, Daniel Santa. Mult succes!

Nu vreau să închei, fără a îi mulțumi domnului Carol Șanta pentru anii minunați petrecuți de mine avându-l că antrenor, pentru tot ceea ce am făcut împreună. A fost o călătorie interesantă, frumoasă, uneori tumultoasă și trăită extrem. Carol Șanta nu este doar un antrenor, este și un om calculat, manierat, cu o înaltă educație, un om care vorbește cursiv cinci limbi: română, maghiară, engleză, franceză și germană. Împreună am glumit, am trăit aceleași stări de bucurie sau dezamăgire, am trecut prin multe, atât bune, cât și mai puțin bune. Dar, împreună, alături și de minunații mei colegi, am spart tiparele care plafonau semifondul masculin românesc, am doborât borne și am realizat ceva cu totul și cu totul deosebit.

Am visat și trăit frumos!