Ovidiu Olteanu, eroul și autorul proprie-i cărți

Apreciază acest articol

De peste Ocean, din America, atletul brașovean Ovidiu Olteanu vrea să-și lanseze cartea autobiografică. Mai are un pic. Gata, campania electorală și alegerile au trecut și acolo, în Statele Unite, și la noi, acasă în România, mai deunăzi. Iar povestea sa poate să intre la tipar. I-a venit rândul. Ce va ieși vom descoperi împreună. Vorba ardeleanului, un bob zăbavă.

Până atunci, semifondistul ridicat în lumea bună a atletismului internațional de la Luceafărul Brașovului, din stadionul de atletism de lângă Poarta Schei, ne-a trimis un fragment, în care relatează aventura pe care a trăit-o la Campionatele Europene indoor de la Valencia, din Spania (1998).

Cea pe care a venerat-o i-a devenit antrenoare: Maricica Puică

„Împreună cu Alexandru Vasile, dar fără antrenor, am decolat spre Valencia. Am avut parte de cele mai bune condiții, am fost cazați la un hotel din centrul orașului, aflat la câteva minute de sala de atletism și înconjurat de un frumos spațiu comercial. Atât eu, cât și Vasile am fost repartizați la antrenoarea Violetei Beclea, distinsa doamnă Maricia Puică. Ce înseamnă destinul, campioana pe care am privit-o și venerat-o în 1984 la Olimpiada de la Los Angeles devenise antrenoarea mea pentru 3 zile, atât cât au durat Europenele de sală. Am tot respectul pentru această minunată doamnă, este de o modestie ieșită din comun!”, este introducerea pe care ne-o face.

Mai departe vine prima cursă: „Ajuns la momentul startului, în data de 27 februarie, în semifinala în care am concurat, am reîntâlnit adversarii tradiționali: Mayock, Papapetru, Tagermint, Lebid, toți participanți în cursa în care a fost doborat recordul mondial cu 3 săptămâni înainte, și Alberto Garcia – unul dintre favoriții publicului. După o cursă liniștită, a urmat un final puternic în ultimii 400 m și am sosit pe locul 4, fără prea multe zbateri și atingându-mi obiectivul (primii 4 sosiți se calificau automat în finală). Alberto Garcia și Sergiy Lebid s-au luptat să câștige, Mayock a sosit pe 3. Timpul meu 7:58,99”.

Finala Europenelor de sală de la Valencia, din 1998

Apoi, partea consistentă și importantă a poveștii, finala: „1 martie 1998 este ziua de Mărțișor și a finalei de la 3.000 m, din cadrul Europenelor de la Valencia. Sunt relaxat, neașteptat de relaxat la încălzire. Sunt atât de degajat și mă bucur de fiecare moment, apreciez că sunt în finală. Vine și momentul startului, pentru prima oară la o finală de Campionat European nu am emoții.

Uitându-mă în jurul meu îi văd pe cei mai buni alergători europeni ai momentului, lipsește doar Gennaro Di Napoli. Aștept camera de luat vederi să ajungă în dreptul meu și zâmbesc încrezător. Lângă mine e prietenul grec, Papoulias, un pic prea serios. Dau mâna cu el și îi urez baftă. John Mayock pare determinat, pe fețele cei 3 spanioli parcă citesc presiune și un pic de crispare. Francezii sunt îngândurați. În sfârșit, suntem toți aliniați la start. Sunt încrezător că voi avea o evoluție bună, dar nu știu cât de bună. Oare cum voi răzbate din această concurență acerbă? Vreau să mă clasez în primii 6, dar dacă voi avea ocazia să fiu bine poziționat, pe final nu voi ezita să mă bat la medalie.

Starterul strigă «A sus puestos» și aud pistolul. Startul a fost agitat, mulți ne-am înghesuit să fim în față. Sunt bine situat, pe locul 4-5. După nici un tur, Lebid preia conducerea, furibund. E un pic prea devreme pentru asemenea ruperi de ritm. S-a liniștit imediat. Alergăm în pluton compact și trecem prima mie de metri în 2:41. Nimeni nu vrea să își asume vreun risc. Este o cursă de așteptare. După 2.000 m (5:26) ne pregătim pentru un final de senzație. Mai sunt 600 m, Eric Dubus preia conducerea. Eu sunt pe un excelent loc 3, dar închis pe interior. Îi urmez pe Eric și mă simt foarte bine, capăt curaj!

Intrăm în ultimii 400 m, sunt tot pe locul 3-4, dar tot în interior, de unde nu pot răzbate. Sper ca Eric să continue în același ritm și sper să reușesc să îmi fac loc pe exterior. Sala vuiește, cei 3 spanioli trec la șefie și accelerează foarte puternic. Oh Eric, ce faci? Parcă ai încetinit și eu nu pot să te depășesc, sunt în turnantă, iar în dreapta mea trec de mine Mayock, Pegoretti și Lebid. Aș vrea să sar peste gigantul francez, eventual să îmi fac loc ca la rugby, dar nu se poate. În sfârșit, îl depășesc pe Eric și plec în urmărirea lor. Am reușit să ajung destul de proaspăt la final, dar am pierdut incredibil de mult timp, fiind blocat în spatele lui Eric. Parcă, cursa s-a transformat într-una de 400 m. Spaniolii sunt departe, la fel și John Mayock. Intrăm în ultimul tur, alerg foarte rapid, dar la fel aleargă și cei din fața mea, sunt pe locul 7.

Accelerez și mă apropii un pic de lideri. Ultima linie dreaptă, mulțimea urlă din răsputeri, eu îl văd pe John în fața «armadei» spaniole. Nu știu cum a reușit să își facă loc printre spanioli, mai târziu, la reluare am văzut că s-au îmbrâncit. Lebid e pe 5 și nu îl mai pot prinde, îl depășesc totuși pe Pegoretti. Închei cursa pe locul 6, un loc onorabil și rămân cu regretul că nu am fost pe fază, că nu am putut pleca în finish cu John și cu spaniolii”.

Concluzia unui loc 7, la 1,17 secunde distanță de campion

Ovidiu Olteanu trage concluzia: „Aveam șansa mea, nu am avut o evoluție rea. Distanța dintre primul loc și locul 7 a fost de doar 1,17 secunde! Evoluția mea a fost, totuși, una bună. Notis încheie cursa pe locul 9, la peste 5 secunde de noi, Eric pe 10, cu o secundă mai slab ca Notis. Imediat, în urma lui Eric a fost Halez, francezul ce sosise pe locul 3 la Jocurile Francofoniei în Madagascar. Englezul Mayock a fost huiduit copios de majoritatea spectatorilor, care i-au și arătat semne obscene. Mai mult, a avut nevoie de protecția poliției și a fost escortat până la autocar. John este britanicul care a fost învins de mine în 1994, în Superliga Cupei Europei în proba de 5.000 m”. (sursa foto: Ovidiu Olteanu – arhiva personală)

Distribuie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *